EU NU SUNT DE AICI

Știți sentimentul acela de convingere a faptului că este suficient să faci cât mai bine lucrurile și să tratezi totul cu importanță și cu implicare maximă? Și eu îl știu, dar vai ce m-a mai scuturat această convingere și ce dușuri reci am mai primit.

M-am mutat în București la sfârșitul anului 2014. Nu am venit nici în căutarea succesului și nici pentru a fugi de acasă. M-am născut și am crescut în Brașov. Mai mult decât atât nu este nevoie să spun, pentru a anula ideea că am plecat dintr-un oraș pierdut sau de teama de a nu crește sau de a rămâne invizibilă.

În București m-a adus inima. Da, a apărut el, și pentru că toată viața am luat decizii dictate de suflet și mai puțin de rațional, iată-mă azi aici, cu buletin de București. 

Inima, draga de ea, nu a greșit nici de data aceasta și a ales pe cineva care m-a citit și mi-a spus din capul locului să fac în continuare tot ce-mi dictează sufletul și dacă vreau să rămân la fel de reală, să nu-mi fie teamă să fac ceea ce iubesc.

Așadar nu a durat mult până a apărut Ballet Fitness azi  Balletology.

Însă startul a fost un mountain rousse de trăiri, temeri și descurajări, iar botezul a fost o înșiruire de incantații precum: „la ce școală din București te-ai pregătit”. „O cunoști pe ‘x’ balerină la Operă? „Cum? Nu ați fost colege”? Sau: „Am căutat pe Google și nu am găsit nimic despre tine”.

Iată fraze care într-o secundă pot pune în umbră aproape tot ce ai crezut tu că este important și anume : muncă, perseverență, seriozitate, implicare, voință, pregătire, și realizezi că trăim într-o societate în care lipsa notorietății poate anula orice nivel de pregătire, calitate și profesionalism.

Nu, eu nu am fost nici prim balerină la Operă și nici nu m-am format în școli de prestigiu. Nu am apărut în reclame, în reviste cu coperți frumos colorate si nici în emisiuni TV.(Culmea, asta s-a întâmplat după ce a apărut Ballet Fitness…) Am crescut într-un studio mic de balet, unde se făcea fiecare pas cu suflet și din suflet, unde am petrecut ani de zile și unde munceam zilnic ore întregi fără să crâcnesc. Unde fiecare mustrare din partea profesoarei era însoțită apoi de o mângâiere și un zâmbet. Da, am urcat pe scenă. Am cunoscut forfota și emoția din spatele cortinei și din culise. Am așteptat cu sufletul la gură fiecare reprezentație și m-am scăldat în aplauzele publicului care zâmbea, ovaționa și lăcrima de entuziasm și încântare.

Acolo, în orașul meu mic.

Eu nu sunt de aici, dar știu, cunosc, stăpânesc și vorbesc fluent balet.

Nu scriu toate aceste lucruri pentru a da explicații sau din nevoia de a atesta ceva anume. Știu exact ce și cât pot. Cine cunoaște și știe ce fac, a primit totul cu brațele deschise, cu încredere și fără nici o urmă de reținere. Mai mult decât atât, aprecierile și recunoașterea vin din partea unor oameni cu valori și principii frumoase și sănătoase și care știu exact cum și unde să identifice calitatea, deci ce altceva ar mai fi necesar pentru a-mi păstra încrederea în mine și în lucrul bine făcut.

Am simțit însă nevoia să scriu aceste rânduri ca un semnal de alarmă pentru tendința societății, din ce în ce mai acută, de a atribui sau a anula valoarea și pregătirea unui om, mai degrabă în funcție de zgomotul pe care îl face și mai puțin de liniștea în care demonstrează.

Ce bine că mă cunosc suficient de mult, încât să-mi fie de ajuns liniștea.